Origen.html



Origene

Origene (în greacă: oριγένης, ca. 185 - ca. 254) a fost un învăţat şi teolog creştin şi unul din cei mai reputaţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Se crede că s-a născut în Alexandria (Egipt) şi că a decedat la Tyr, în Fenicia.

modifică Viaţa

Origene a fost un părinte alexandrin născut în 185 din tată creştin martir. Manifestă multe asemănări cu filosofii neoplatonici, cu Plotin chiar, existând argumente care pot duce la concluzia că Origene şi Plotin au fost elevi ai aceluiaşi maestru (Ammonius Saccas) . Alături de Clement din Alexandria, al cărui elev a fost mai întâi, Origene reprezintă perioada de maximă înflorire a Alexandriei intelectuale. Origene a fost un spirit ascuţit şi pătimaş, scriind enorm, trăindu-şi credinţa intens şi îndrăznind până la autoflagelare. A murit în 254 de pe urma torturii din timpul persecuţiilor împăratului Decius, ca urmare a refuzului de a aduce sacrificii zeilor imperiali.

modifică Opera

Origene

Origene a lăsat o operă imensă (şase mii de suluri de pergament), structurabilă astfel:

a) texte exegetice

• Scolii,
• Comentarii
• Omilii

b) texte teologice

• Despre principii, (anul 230) – primul tratat creştin de teologie sistematică. În partea a 4-a dezvoltă propriul său sistem de interpretare alegorică.
• Contra lui Celsus,
• Despre rugăciune,
• Exortaţie la martiriu,
• Convorbiri cu Heraclide,
• Despre Paşte,
• Despre înviere,
• Despre naturi,
• Stromate – ultimele trei fiind pierdute.

• „Hexapla”. În cea mai mare parte, Hexapla consta din textul Vechiului Testament dispus pe 6 coloane paralele, aşezate astfel: (1) textul ebraic; (2) textul ebraic transliterat cu caractere greceşti; (3) versiunea greacă a lui Aquila, (4) versiunea greacă a lui Symmachus; (5) Septuaginta; (6) versiunea greacă a lui Theodotion;
  

modifică Doctrina

modifică Despre persoanele Sfintei Treimi

Doctrina lui Origene conţine o evoluţie datorată faptului că limbajul teologic al vremii era încă în formare şi mai ales datorită angajării sale în numeroase polemici. De exemplu, într-o primă fază, Origene considera că Dumnezeul treimic nu este absolut imaterial, având o „corporalitate” eterică, fără de care nu ar putea acţiona. Ulterior îşi revizuie această credinţă şi ajunge la vederi ortodoxe.

Astfel, cele trei persoane ale trinităţii sunt deosebite faţă de toate creaturile prin trei caracteristici: imaterialitate absolută, omniscienţă şi sfinţenie substanţială. Ele sunt indivizibile ca fiinţă, ca prezenţă şi activitate.

Există însă o particularitate a concepţiei origeniene despre sfera de acţiune a celor trei persoane divine: Tatăl este creatorul, Fiul este răscumpărătorul iar Duhul – sfinţitorul. Această distribuire origeniană a „responsabilităţilor” persoanelor divine a stat la baza unor înţelegeri confuze şi a considerării ideii că Origene ar fi instituit o ierarhie de tip plotinian în trinitate, idee susţinută şi de faptul că, după părerea lui Origene, Tatăl reprezintă principiul (arche), originea sau cauza (aitios) şi sursa trinităţii.

modifică Polemici în jurul lui Origene

Au existat eretici ai vremii care şi-au argumentat poziţiile prin autoritatea lui Origene, cărora Sfântul Vasile cel Mare şi Sf. Grigore de Nazianz le-au răspuns că Origene fusese înţeles incorect. S-a putut susţine, astfel, că Triada plotiniană Unu – Intelect – Suflet se regăseşte în gândirea lui Origene: „Unul” lui Plotin a fost identificat în lucrarea Despre principii (Peri archon) cu Dumnezeu-tatăl, de unde concluzia că Tatăl este suprafiinţial.

Dumnezeu-Tatăl (ca „principiu” şi cauză) generează sau dă naştere logos-ului sau Cuvântului, similar cu Intelectul plotinian şi identic cu Dumnezeu-Fiul, a doua persoană a Trinităţii creştine. Dumnezeu este unul, simplu, desăvârşit.

Logos-ul sau cuvântul conţine în el însuşi exemplarele tuturor creaturilor (recunoaştem aici din nou Formele platonice, înţelese însă ca idei aflate într-un Intelect divin - nous), în acord cu care acestea sunt create.

Această interpretare va deveni foarte cunoscută în Evul Mediu, prin intermediul lui Augustin şi – la Ioan Scotus Eriugena – prin scrierile Pseudo-Areopagitice.

Imediat după Logos se află Duhul (sau Spiritul) Sfânt, identificat cu Sufletul lui Plotin, după care urmează, în ierarhia creaţiei, sufletele individuale.

Adoptarea acestei structuri a reprezentat sursa unor dificultăţi în doctrina lui Origene şi a unor tensiuni între acesta şi autorităţile ecleziale. În primul rând, lui Origene i-a fost atribuită tendinţa (antidogmatică) de a ierarhiza persoanele divine în funcţie de ordinea intervenţiei acestora în procesul creaţiei, deşi, pe de altă parte, Origene afirmă coeternitatea absolută a Cuvântului nenăscut cu Tatăl.

În al doilea rând, posibilitatea apropierii origenismului de neoplatonism a permis identificarea Logos-ului cu Ideile şi a Sufletului Universal cu sufletele individuale, făcând din om o fiinţă de natură divină. Totuşi, Origene va deosebi Duhul Sfânt de sufletele individuale.

Creaţia („generarea”) este necesară şi eternă, teză de asemenea problematică, deoarece aparent pune pe acelaşi plan generarea sufletelor individuale cu generarea celei de a doua şi a treia persoane divine. Deosebirea este că Dumnezeu intră în relaţie necesară cu Fiul şi Duhul (Spiritul) Sfânt, dar într-o relaţie contingentă cu celelalte creaturi. Altfel spus, creaţia este necesară dar relaţia dintre creator şi creaturi este contingentă. Formularea în acest fel a doctrinei creaţiei a dus la apariţia altor dificultăţi în înţelegerea doctrinei origeniene de către contemporanii săi. Putem observa că dacă a doua şi a treia persoană ale Trinităţii sunt considerate creaturi, acuzaţia de Arianism la adresa lui Origene este una justă.

modifică Problema creaţiei

O altă teză importantă a lui Origene este cea conform căreia creaţia este ex nihilo, adică „din nimic”. La început Dumnezeu era singur, neexistând o materie primordială din care să creeze fiinţele. Această concepţie se deosebeşte de doctrina platonică a creaţiei, în care Demiurgul are la dispoziţie o materie şi Forme.

Origene argumentează adevărul acestei teze prin reducerea la absurd. Astfel, dacă ne imaginăm că a existat o materie primordială necreată, aceasta trebuie să fi existat ca un fel de substanţă brută, necauzată şi inexplicabilă. Dar aceasta înseamnă că nu există nici o raţiune suficientă pentru existenţa ei. Quod erat demonstrandum. Prin urmare, ipoteza preexistenţei materiei nu este cu nimic mai plauzibilă decât cea a creaţiei ex nihilo.

Lumea creată este o manifestare a Cuvântului. Cuvântul cunoaşte pe Tatăl în întregime şi din această cunoaştere produce toate cuvintele sau noţiunile posibile, acestea fiind la rândul lor făpturi libere, spirite, opere ale bunătăţii absolute. Ele îşi folosesc liberul arbitru pentru a se apropia de Dumnezeu. Unele se apropie mai mult, altele mai puţin, în funcţie de credinţa şi forţa lor, rezultând astfel o ierarhie a spiritelor ce populează universul: pe treapta cea mai înaltă stau cetele îngereşti necorporale, urmează îngerii ce au în grijă mişcarea astrelor, iar la urmă se află oamenii, spirite închise în trupuri. Fiecare creatură îşi ocupă în această ierarhie un loc ales în mod liber.

modifică Sufletul

Sufletul uman este nematerial, dar închis într-un trup. Originea sa este acea de spirit descins direct din Dumnezeu, dar în momentul închiderii în trup, a avut loc un fel de „îngheţare” a acestui spirit . Dacă Iustin Martirul ezitase în a afirma acest lucru, tocmai pentru a nu identifica sufletul uman cu sufletul universal, Origene riscă această acuzaţie spunând că sufletul uman descinde (prin cauzare) direct din Dumnezeu.

Sufletul se va întoarce, împreună cu toate lucrurile, la Dumnezeu, aceasta însemnând că sufletul va fi salvat.

Nu există infern, răul fiind un rezultat al voinţei libere a sufletului şi nu un apanaj al materiei. De fapt, pentru Origene sufletul pre-există, întruparea sa fiind o cădere, ca rezultat al unei alegeri rele deliberate. Regăsim aici imaginea platonică a trupului ca închisoare.

Liberul arbitru nu este numai cauza căderii, ci şi agentul recuperării distanţei faţă de Dumnezeu. Ca fiinţă liberă, omul are în sine principiul mişcării spre bine. Deoarece este prin natura sa spirit asemănător lui Dumnezeu, sufletul uman este capabil, prin autocunoaştere şi asceză, să refacă legătura pe care a pierdut-o. Îl are ca sprijin pe Hristos, al cărui spirit este singurul care, deşi s-a întrupat, nu a pierdut nimic din identitatea sa divină. Jertfa lui Hristos este în acest fel un dar divin, cu care liberul arbitru al omului trebuie să colaboreze. Chiar şi îngerii şi, în final, întregul Univers, se vor întoarce la Dumnezeu prin intermediul lui Hristos.

Această teorie ne duce cu gândul spre ideea apokatastazei sau, cum remarcă É. Gilson, spre cosmogoniile gnostice. Totuşi, se deosebeşte net de acestea din urmă prin optimismul său creştin. John Meyendorff apreciază că sistemul lui Origene este cel care are meritul de a fi făcut religia creştină acceptabilă în ochii neoplatonicilor.

Puterea lui Dumnezeu este finită şi ea trebuie să fie astfel pentru a fi perfectă. Regăsim cu acest prilej un alt element al culturii greceşti, familiar din argumentaţiile pitagoriciene şi parmenidiene. Pentru a fi perfectă (adică desăvârşită) o fiinţă trebuie să fie delimitată, definită, completă. Ceea ce este neclar, nedeterminat şi nedefinit, este imperfect.

Asertarea omnipotenţei lui Dumnezeu ar da naştere unor paradoxuri care au marcat de altfel primele secole ale creştinismului, cum ar fi întrebarea dacă, în omnipotenţa sa, Dumnezeu poate să creeze o fiinţă mai perfectă decât El.

modifică Bibliografie

• Origene, Scrieri Alese, Vol. III : Despre Principii. Convorbiri cu Heraclide. Exortaţie la martiriu, Traduceri de T. Bodogae, N.Neaga, Zorica Laţcu, C. Galeriu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984.
• John Meyendorff, Teologia bizantină, traducere de Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române,1996